„Fading e un roman care spune singur despre sine tot ce l-ar putea interesa pe un cititor mai isco-ditor: îi expune poetica, geneza, structura, tacticile narative, ba și relevanța și posibilele căi interpre-tative, de la cea alegorică pînă la cea – eventual – anagogică. (…) Miza pe exotismul temei și mediului investigat – spitalul de nebuni, pe stil vechi – e pusă cu totul altfel decît în romanele lui Buzura sau Guga(…) iar personajele țîșnesc direct, chiar abrupt, într-o tramă deopotrivă picarescă și eseistică.(…) Sucit în toate părțile, el merge înainte pe firul cen-tral, respectîndu-și energia epică și vocația spectro-grafică. Nu e nimic alta de făcut cu el – decît de citit. Iar asta se (poate) face cu pasiunea lecturii care nu te lasă să faci pauze.”
Al. CISTELECAN
Sinoptic
FADING.Programul Fenix este un roman amplu și polifonic, scris într-o manieră holistică, un proiect-obsesie, datând din 1986, cu multiple planuri epice care au în centru lumea unui spital de psihiatrie dintr-un oraș cu nume imaginar în care realitatea istovită a lumii dinaintea lui decembrie 1989 se împletește cu realitatea și mai fragilă a pacienților (și chiar a personalului medical) dintr-un mediu considerat „marginal”. Ca într-un joc de oglinzi, fiecare personaj își poartă propriile incertitudini și propriile căutări de libertate.
Există romane care se așază în cititor ca o așchie de sticlă: nu pot fi uitate ușor, nu pot fi clasate comod. Romanul FADING.Programul Fenix – aflat la granița dintre realismul psihologic, literatura de idei și ficțiunea conspiraționistă de tip kafkian – este una dintre aceste opere, care scapă oricărei înregimentări rigide.Există cărți care nu doar că își propun să dezvăluie adevăruri ascunse, ci care ajung, fără să vrea, să provoace fisuri în realitatea însăși. FADING.Programul Fenix este un astfel de roman: o carte care începe în cheia realismului balcanic – cu bătăi de cap birocratice, asistente în halate prea strâmte și „doctori” care fumează Kent-uri furate –, și sfârșește într-un spațiu halucinant, cu straturi multiple de realitate, identități falsificate și un trecut care refuză să fie uitat.
Punctul de plecare – o revoltă a bolnavilor dintr-un spital de psihiatrie dintr-un orășel imaginar numit Psittey – oferă autorului pretextul perfect pentru a construi o alegorie a fricii colective, a supravegherii permanente, dar și a nevoii de sens într-un sistem totalitar. Personajele, de la pacienți precum Melti, Dulcinica sau Bebe Kent, Iliuță, Puștiul, maiorul de securitate Vătafu, până la medici și psihologi ca Modi Chihaia, Kalapod, DubluVe sau Alin Vizu, trăiesc într-o lume care își fabrică propriile adevăruri și apoi le reprimă metodic. Finalul, cu revelarea „dosarului Fenix” și a experimentelor de reprogramare a memoriei, introduce o dimensiune tulburătoare, aproape science-fiction, dar cu rădăcini adânc înfipte în realitatea laboratoarelor ideologice ale regimurilor totalitare. Nu e nevoie să ne amintim de Pavlov, Makarenko sau Lavrentiy Beria pentru a înțelege că ceea ce romanul construiește este un comentariu amar, dar lucid, asupra modului în care identitatea poate fi manipulată, rescrisă, suprimată.
La prima vedere, avem în față o cronică socială a vieții dintr-un spital de psihiatrie de provincie, undeva în România la sfârșitul anilor ’80. La a doua vedere – și a treia, a patra… – romanul devine un text polifonic în care realismul psihiatric și grotescul documentar al vieții cotidiene sunt contaminate de ficțiunea paranoică și de o melancolie a memoriei. Autorul mizează pe o dublă tensiune: una narativă – revoltă, conspirație, evadare, mister –, și una profund metafizică – ce rămâne din om când i se șterge memoria? Este omul o identitate solidă sau doar un colaj de amintiri impuse și regizate? Cine suntem când ni se reconfigureză biografiile în tăcere?
Scriitura este densă, stratificată, cu dialoguri savuroase și personaje care, deși uneori caricaturale în aparență, capătă consistență psihologică. Modi Chihaia, de exemplu, e unul dintre cele mai vii personaje masculine din proza românească recentă: un medic ironic, exasperat, tandru, brutal și sfârșit de o tristețe metafizică. Iar Dulcinica este poate cea mai poetică figură feminină a romanului, un simbol al inocenței și al fragilității cuvântului. Personajul Alin Vizu, aparent psihologul calm și rațional, se dovedește, treptat, nu doar un observator, ci un simptom. Cu fiecare pagină, înțelegem că el însuși face parte din mașinăria acestui sistem malefic, că memoria lui nu-i aparține în întregime, că „adevărul” – ca și în viață – este întotdeauna al altcuiva.
FADING.Programul Fenix nu este un roman simplu – și nici nu trebuie să fie. E o carte cu multe straturi de lectură: psihologică, politică, metafizică, uneori chiar inițiatică. Cititorul atent va înțelege că întrebarea centrală nu este „ce se întâmplă?” ci „cine suntem când ni se ia amintirea?”. Iar în acest sens, romanul e un diagnostic perfect al unei boli a epocii: amnezia colectivă. FADING.Programul Fenix este și un omagiu (deloc parodic) adus romanului total. Vocea este profund originală: o voce care știe să se joace cu registrele, cu tensiunea și cu sensibilitatea.
Un roman despre uitare, dar care nu se uită. O provocare. Și un debut (dacă e debut) de excepție. Dacă literatura română își dorește să rămână relevantă, are nevoie de astfel de cărți: lucide, periculoase și, mai ales, vii.
