Călătorie fără anotimp
Oprirea vântului
este de ieri ca o pauză între ani,
bătătoresc zile mai vechi şi mai noi
apăsat,
cu alt rost
mă apropii ca de ultima zi
cu prima dimineaţă de octombrie,
aleg traseele bătute în sensul celor
reinventate după căderi
ele multiplică stăruinţa
într-o vedere anume
peste rănile niciodată întoarse
aflu şi micul ascunziş
cu vorba de odinioară
înceată şi calmă,
el mă închide în cochilia ocrotitoare
cu absenţele lungi,
ascult fuga ultimului drum
se reaşază pulsul
şi ritmul se regăseşte între
doi pereţi decojiţi
acum se întâmplă, femeie, să faci din nou
ocolul de suflet
cu ce a fost
cu ce va mai fi
într-un periplu senin
al celui care aşteaptă demult
îndârjire este,
călătorie fără anotimp
te vindeci
câte puţin.
Iluminare este
Încă înaintez,
traversez oraşul pe Brătianu,
drept înainte pe Cantemir,
apoi, din Tineretului, spre dreapta,
pe Calea Văcăreşti cu cifra doi la intrare,
cu cifra doi la etaj
şi-mi spun, iluminare este,
căci un doi mare stă căţărat de la naştere
în rostul năpădit de fluturii aievea
şi metafizic
urc treptele,
deschid uşa cu cifra nouă bătută prea sus,
separ viziunea din stradă
de trupul asimetric
şi mă cuprind peste frigul dintotdeauna
într-o flacără albastră
cu braţele de apă crescute din zăpezi
şi din ploi ca două ancore
peste o casă pierdută
şi iluminarea continuă
în restul de ajutor
adăugat supravieţuirii
de când şi-a dat drumul
din învârtirea febrilă a unei femei care
separă ziduri,
prestabileşte insula
cu muzici de pădure,
cu micile ei amănunte
pentru treizeci ianuarie pur.